text

Cum se pierde placerea de a privi o fotografie

Ca forma de exprimare vizuala, fotografiile aveau un scop precis, acela de a fi privite, studiate, admirate, intelese, traite. Exista o adevarata placere atunci cand poti sa privesti niste imagini de calitate, ce au subiecte interesante, creaza atmosfere fascinante, au sau spun povesti captivante, au acel "je ne sais quoi" care te face sa le privesti si sa "vezi" dincolo de simpla expunere fotografica, acele imagini prin care autorul reuseste sa te faca sa-ti pui intrebari ... Din pacate insa, aceasta placere ne este rapita incetul cu incetul.

Datorita evolutiei tehnicii si a accesibilitatii la tehnologie, in orice moment avem la indemana cel putin o camera foto (incepand cu cele de la telefoane si terminand cu gentile pline de body-uri si obiective), acest lucru traducandu-se intr-o avalansa continua de imagini cu care suntem bombardati din toate partile in toate mediile. In acelasi timp, lipsa educatiei vizuale (si chiar a educatiei generaliste) a condus la disparitia autocenzurii. Astfel, orice posesor de aparat foto genereaza un volum mare de imagini, din care cea mai mare parte pot fi clasificate drept adevarat "gunoi" vizual. Din pacate, expunerea publica a absolut tuturor rezultatelor mizere a devenit aproape o subcultura pe cale de a deveni cultura cu "acte in regula".

Din pacate si prin media sunt promovate cam tot acele genuri de fotografie vomitiva : Gigel cu amanta, Gigica cu noua ei geanta, cat de slaba e Gigica si cat de grasa e Gigilina, noua masina sau noua casa a lui Gigel, vacanta lor "iesclusiva" din celebra insula fara nume, ce si-au cumparat si ce au mancat Gigel si Gigica etc. Se pare ca aceasta subcultura a generat si multa audienta care a impulsionat exacerbarea acestor expuneri publice. Sau pe scurt, spalare de creiere.

O alta "specie" de imagini cu care suntem asaltati sunt "clonele". Cum apare ceva mai deosebit, un stil mai aparte, o tehnica mai deosebita, un fotograf mai erudit, cum apar si pozacii kilogramisti care "se inspira" (fotografii copy-paste de care scriam intr-o alta postare) si genereaza alte volume de semi-gunoaie vizuale. In majoritatea cazurilor "copierea" fiind insotita si de insusirea nemeritata a "brevetului" pentru rezultatele lor.

In toata acesta agitatie "artistica", in acest Maelstrom vizual, plin de "zgomot de fond", este greu sa mai faci diferenta intre o fotografie buna si una de duzina, este greu sa mai separi rezultatele creative de cele copiate, totul omogenizandu-se si generand o masa amorfa, extrem de greu digerabila. Tocmai asta ii impinge pe multi privitori sa nu mai incerce sa inteleaga si sa simta fotografia. Ii alunga si ii exileaza. La fel se intampla si cu fotografii : multi renunta la a mai exprima ceea ce simt in modul vizual, pentru ca sunt foarte mici sansele sa fie recunoscuti si apreciati, ba mai mult, vor fi marginalizati chiar de acei habarnisti (atotcunoscatori, autosuficienti si plafonati) care in incercarea lor de a iesi in evidenta, populeaza vizualul cu si mai multa "mizerie".

Uneori nici cei care ar trebui sa ajute aceasta cultura vizuala nu prea o fac ... sa fi expus intr-o galerie, intr-un muzeu de arta sau chiar si intr-un simplu club sau pasaj de mall este o adevarata lupta : trebuie sa cunosti "pe cineva", sa fi un membru al unei caste inchise, sa convingi decidentii ca munca ta merita expusa (sau chiar comercializata), sa gasesti metode sa platesti totul, de la chirie pana la rame si passepartout-uri, promovare etc. Chiar promovarea in sine este deficitara, putinele sanse de a vedea si a avea acces si la altceva fiind oarecum limitate, nepromovate, nebagate in seama de mass-media, iar promovarea in online nu face decat sa le amestece cu celelalte "mizerii", fiind destul de slaba sansa la vizibilitate si accesibilitate.

NU ! Pur si simplu, nu ! Nu vreau sa vad cum arata baia lor de acasa sau a clubului in care au fost ! Nu vreau sa stiu ce au baut cu prietenii lor aseara ! Nu vreau sa le vad meniul complet si detaliat de la pranz sau cina ! Nu vreau sa vad cele 50 de selfie-uri de la trezire pana la cafea, cele 100 de la munca lor plictisitoare si cele 200 facute in drumul catre casa. Nu vreau sa le vad costume de baie (asortate bineinteles cu machiaj de seara si tocuri cui) la strandul comunal. Nu vreau sa stiu daca au fost si ce au facut la mall, la alimentara, la farmacie, la pepeni sau la sala de forta. Nu vreau sa stiu fiecare obiect cumparat si fiecare cusatura a hainelor de pe ei !

Bunicii si parintii nostri aveau 4 - 5 fotografii in timpul intregii vieti, era unul din momentele importante in viata lor atunci cand li se faceau acele fotografii ... acum se fac sute si mii de poze doar cand se merge la baie sau cand se simte nevoia de expunere publica. Puneti-va o singura intrebare : oare cate din acele mii de poze vor ajunge intr-un album al familiei pentru a fi privite de urmasi ?

Vreau decenta, niste implicare, ceva mai mult bun simt si un strop autocenzura ... cer prea mult ?!?